The Code. 7 zile de hrană vie, așa cum le-am trăit eu.

"Sunt Anca. N-am bani și n-am venit să slăbesc."

Astea sunt lucrurile pe care nu am apucat să le spun în introducerea pe care a făcut-o fiecare dintre noi la începutul Bootcamp-ului The Code. Era prima zi, ne trezisem toți la 5 dimineața, băusem vreo 3 sucuri și abia începeam să înțelegem ce o să ni se întâmple timp de 7 zile.

Geo le spusese deja numele meu celorlalți treizeci și ceva de participanți, așa că nu mai avea sens să mai spun și eu; nu am apucat să le spun că nu cred că am bani - asta era o întrebare la care răspundeau toți participanții, din motive de destindere a atmosferei - mai târziu mi-am dat seama că exista și un sens mai profund. Și nu mă dusesem acolo să slăbesc.

Era prima zi de Bootcamp The Code - un program în care, timp de 7 zile, trebuia să bem doar fresh-uri, iarbă de grâu, iarbă de orz și apă. Asta era toată hrana noastră. Fără mâncare solidă, fără țigări, fără cafea, fără, fără, fără. 

În afară de mâncare, trebuia să facem mai multe serii de exerciții pe zi: începeam cu respirația și o duceam mai departe cu un cardio de simțeai că o să rămâi întins acolo pe iarbă, reveneam cu un yoga sau un deep roll. Și ne trezeam la 6:30 dimineața, în sunetul unei vuvuzele (oribil cuvânt, oribil sunet, dar a creat automatism). În a doua parte a zilei aveam seminarii de nutriție, discuții cu un psiholog, drumeții și filme documentare (s-au pus și Dirty Dancing și Devil wears Prada, ce-i drept).

Pentru mine, cele 7 zile s-au simțit cam așa:

primele zile au fost într-o zonă de inconștiență - urmam regulile, nu mă gândeam prea mult la ce mi se întâmplă, nu simțeam că s-ar desfășura ceva wow sau grav cu mintea sau corpul meu. Era nou, nu părea greu, eu părea că sunt mai fit decât credeam.

în ziua a treia și a patra mi-a fost foarte greu. Mai ales a patra. Nu mai țin minte mare lucru, mai degrabă prefer să nu vorbesc despre asta. A fost o bătălie în mintea mea, iar corpul nu voia să simtă decât febră musculară. O discuție cu Geo și susținerea grupului (chiar involuntară) au fost gesturile magice care nu m-au lăsat să îmi fac bagajele.

în ziua a cincea a început o stare limpede a minții și a corpului, care a tot crescut până la finalul celor 7 zile. Tot ce se întâmplase până atunci căpăta mult sens. Începusem să văd limpede lucruri pentru care până atunci găsisem scuze. Eram bine, vedeam bine și simțeam bine. Corpul meu era pregătit pentru mai mult, pentru că mintea își asumase că de la ea pornește totul.

în penultima zi, la ultimul exercițiu greu, am făcut o întindere. M-a frustrat groaznic, pentru că eram pregătită să dau tot, să iau tot. Am făcut tot ce-am putut, pe lângă chestiile care solicitau întinderea. Am avut o parteneră de echipă extraordinară (unele exerciții le făceam în echipă), de la care am învățat foarte multe (prin demonstrație, nu vorbe), inclusiv că "Într-o echipă, nu-l lași niciodată pe celălalt" - asta în moment ce mă ținea de mână și alerga în pasul meu de întindere musculară, deși ea putea să își facă exercițiul la intensitate maximă.

Pe lângă evoluția asta, sunt câteva lucruri care mi-au marcat săptămâna The Code și modul de a vedea lucrurile - dintre ele, probabil ar fi minunat să iau câteva și să mi le scriu pe o foaie deasupra biroului:

am mușcat din braț de durere (în ziua a treia, la un exercițiu de deep roll unde Geo mi-a arătat că pot mult mai mult decât o făceam și decât credeam).

m-am trezit extrem de odihnită în ficare dimineață, între 6:30-7:00 a.m.. E ora ideală pentru mintea și corpul meu.

am făcut cunștință cu un mic dragon alb, cu care sper să mă mai întâlnesc (o zonă de auto-cunoaștere, să îi spunem).

nu mai cred în nu pot (teoretic, nu credeam nici până acum; dar e mare diferență când treci de la teoretic la practic).

am respectat toate regulile, fără probleme (eu am probleme cu autoritatea).

am fost gata în 10 minute, fără să mă gândesc cu ce mă îmbrac ( aveam ceva mult mai important de făcut).

am înțeles puterea grupului (oameni extrem de diferiți, dar fiecare cu extrem de mult de dăruit).

am apreciat puterea fiecărui om din acel grup și am încercat să rămân cu ceva de la fiecare (eu sunt într-o luptă de toleranță & iubire față de toți oamenii).

am simțit puterea unui formator extraordinar (Geo).

am înțeles că timpul nu trece prea repede - trece cum îl ajutăm noi să treacă.

exercițiile de respirație sunt magice.

corpul e cel mai fericit cu hrana asta vie și nu îi e foame deloc (sucul de ananas de la 8 seara era cel mai așteptat, totuși:) ).

am rămas cu o claritate a gândurilor foarte puternică (pe care mă străduiesc să o hrănesc într-una).

De curând, adică acum o lună și câteva zile am împlinit 30 de ani. Atunci eram foarte recunoscătoare că am ajuns la vârsta asta, așa - o vedeam ca pe o șansă. Acum, nu știu cât de bine se înțelege în cuvinte, însă nu mai simt doar recunoștință, ci mi-am asumat șansa de a fi ajuns la 30 de ani. 

Sunt Anca. Am tot ce-mi trebuie. Am slăbit 3 kilograme în 7 zile și am dat jos scuzele, pretextele și neclaritățile care mi se adunaseră în cap. Asta aș fi vrut să spun la sfârșitul Bootcamp-ului.

Credits: The Code
www.btcode.eu
www.facebook.com/1one.fitness

Getting good at it

The people you choose to interact with.
The ideas you choose to develop.
The words you choose to articulate.
The thoughts you choose to select out of the billions that populate the mind.
The mind you choose to cultivate.
The world you choose to grow within your mind.
It is a matter of freedom and what I choose to do with it. It is a question of quality and where I choose to settle - if I shall choose to settle. It is a matter of formation - not conformation. It is the object of my formation that gives me most trouble. 

http://www.synapticstimuli.com

“Eventually everything connects—people, ideas, objects… the quality of the connections is the key to quality per se… I don’t believe in this ‘gifted few’ concept, just in people doing things they are really interested in doing. They have a way of getting good at whatever it is”. Charles Eames

Hai c-am plecat

Treaba e că nici eu nu știu.

Astăzi stăteam la birou și scriam pentru alții. Băieții erau și ei aici, desenau pentru alții. Camera era plină de flori, fiecare își făcuse datoria și venise cu zambilele și lalele și bomboanele de 1 Martie și eu mă bucuram, pentru că fetele se bucură la flori (eu chiar mă bucur la flori). Stăteam pe scaunul meu și scriam.
Numai că mă săturasem. Adevărul e că, de ceva vreme, mi se pare foarte obositor să pun în spinarea altora cuvintele mele. Nu pentru că, vai, ce să vezi, ar fi niște cuvinte a căror lipsă ar sărăci lumea - de fapt, ele sunt niște cuvinte banale, doar că încerc să le fac cât mai sincere și, se pare, asta prinde din când în când. Ci pentru că am obosit eu să mă gândesc ce vor alții să spună, de fapt. Și nu-mi mai pasă. Să spună fiecare ce vrea.

- Ia-ncearcă, domnule, să zici matale, frumușel, ce vrei. 
......
- Nu-ți iese? Mai încearcă o dată. 
........
- Aaaa, nu știi ce vrei să zici? 
Păi atunci ia loc frumos pe banca de-aici și mai gândește-te un pic. S-ar putea să te-ajute. 
......
- Ai nevoie de ajutorul meu? Îmi pare rău, sincer îmi pare. Dar nu mai pot să îți ofer ajutorul. Pentru că nu mai vreau să îți ofer ajutorul, că îmi ia din timpul meu. Și pe timpul meu nu m-ajută nimeni să-l mai găsesc pe undeva. Și mi-a trebuit mult să înțeleg chestiuța asta simplă.
.......
- Nu-mi trebuie, dom'le, nici banii dumitale. Știu, banii-s buni. Cum să nu fie, doar nu am devenit dependentă de ei degeaba? Dar m-am hotărât că nu-mi mai trebuie banii tăi. Mi-i fac singură.
......
- Nu mai insista, te rog. Devine jenant. Mai ales pentru mine, că nu prea mă descurc cu refuzurile astea. 
.....
-Nu-i nimic. Te descurci dumneata. Nici n-o să termini de vărsat bine lacrima, c-o să găsești alt zicător de cuvinte. Uite-i, stau la coadă. Du-te acolo și ia. Ăștia de-abia așteaptă. Ei mai au până ăîți dau seaam că n-or să mai aibă timp. Și poate dai de vreunul căruia nici nu-i pasă de timpul lui - jackpot și careu de ași deodată, îți zic. Hai c-am plecat, mă duc unde nu știe nimeni deocamdată că mă vrea.
_______________________________

Mi-am luat zambilele și lalele, le-am pus în sacoșă și-am plecat. Dacă mă vezi pe stradă, să nu mă oprești, că poate mă-ntorc cu tine. Și n-aș vrea.

17 Septembrie. De pe ultima foaie a unei agende gri

Într-o miercuri cu mici minuni

Astăzi un înger a plecat unde a fost chemat.
O mică parte din pulberea aripii lui a ajuns printre noi.
A luat forma unui început.

Umbre și fețe lăsate de verdeață în ceaiul din cești.
Becuri neaprinse cu reflexii pe chipurile oamenilor.

Atingerea pe care nu vreau să o iau niciodată ca pe un dat.
Ea e o mică minune. De fiecare dată când se întâmplă.

Oamenii sunt frumoși și buni. Nu în naivitate, ci în realitate.
Asta e realitatea în care am crezut și pe care mi-am exersat-o toată copilăria mea.
Acum am revenit la ea.

A luat la facultate.
Și ea, acolo la țară, s-a bucurat mult mult mult. Nespus de mult.

Maurice Munteanu e aici. Și-mi dă o stare de bine să îl întrezăresc printre cârlionții vopsiți ai unei fete și buzele roz rujate ale alteia.

                                                     Turrell

Ce m-a făcut "Chef" să fac. O privire

Era undeva aproape de două noaptea; de data asta nu mi-a venit să fiu precisă.
Ne-am oprit să ascultăm melodia. Ne-am pupat. Am râs. Am continuat să vedem filmul.
S-a oprit filmul. M-am ridicat în vârful picioarelor, am apăsat salteaua cu călcâiele mele de samba greșită. Am mototolit cearceaful sub pașii mei desculți de latino. Am dansat. Mi-am aruncat priviri în oglindă. Am râs.
Aveam părul cam încâlcit și aproape uscat, picioarele goale și patul lăsa zgomote pe parchet, cam stridente pentru ora două noaptea. Am continuat să dansez. El fuma o țigară și mă privea dincolo de geam. A râs.

Am ajutat-o pe vecina să trăiască puțin azi-noapte.

Interesant ca un pinguin toamna

Mi se întâmplă un lucru foarte interesant. de două zile încoace
Folosesc în scris cuvântul îngemănat. Nu-mi plac Gemenii ( zodia, căci născuții deodată mi se par fascinanți ); nu-mi place ideea de dublu, deși am auzit că e vorba mai degrabă de două fețe (una interesată de frivolitate, material, superficial, în timp ce cealaltă e pierdută în cunoaștere și profunzimi; dar nu sunt în nici un fel convinsă).
Cu toate astea, nu am mai folosit niciodată voluntar până acum cuvântul ăsta, îngemănat. Dintr-o dată, mi se pare minunat. Expresiv aproape de un descriptiv ca dintr-un tablou cu peisaj luat. Toate stările la care mă gândesc, pot fi brusc îngemănate.
Poate ne aflăm sub un patronaj al Gemenilor și nu știam. Dar eu nici în alinierea Planetelor nu cred, iar pe astrologi doar din obligație sau amuzament îi ascult.

cumva, n-ai prea multe alegeri

Ai drumul. Și el te duce unde vrea el.
Nu te-ntreabă. Dacă ai noroc ( sau nenoroc, nu reușesc să am o părere stabilă asupra acestui aspect), primești cel mult niște indicații: ai atâția kilometri de parcurs până acolo sau ia-o la dreapta dacă vrei să te duci în partea asta 
( nu știu de ce, prefer să o iau la dreapta când sunt pusă în fața unei asemenea posibilități; chiar și atunci când știu că drumul cel bun e la stânga, tot dreapta aleg; sper mereu ca drumul drept să îmi demonstreze că toți s-au înșelat, că dreptul învinge).

De obicei, când ai plecat la el, știi că trebuie să o iei înainte.
Știi unde vrei să ajungi. Dar pe undeva pe-acolo pe drum, după ce te-ai îndepărtat suficient de camera cu postere lipite pe ușă, birou scrijelit și perdea cu pete de cerneală,
după ce au trecut urmele de lacrimi de când părinții te-au luat în brațe să-ți ureze drum bun, când de fapt ar fi vrut să te țină să te protejeze toată viața,
după ce ai uitat că de-abia așteptai să te duci la bunici la țară la sfârșit de săptămână,
atunci încep să îți apară indicatoarele. Și tu te duci, curios să vezi ce e acolo, în spatele drumului bătut. Și te duci din stânga-n dreapta, din dreapta-n stânga și tot așa până ajungi să te-nvârți în cerc. Și obosești.
Cumva, găsești poteca până la drumul de la care ai plecat. Dar ești obosit și nu mai poți continua.
Sub nici un chip nu mai poți merge înainte. Și-atunci îți aduci aminte de ce-ai lăsat înapoi. E cea mai sigură opțiune pe care o ai. E cea mai bună pentru inima ta obosită.

Te-ntorci, stai o vreme și iar pleci. Te-ntorci din nou. Pleci iar.
La un moment dat nu mai ai unde să te întorci. Nu mai ai la cine. Și ești atât de obosit, încât nu mai vrei să te miști din loc. Rămâi acolo, faci o familie și de-acolo vor pleca ai tăi pe un drum pe care îl vor crede al lor.
E același pe care ai fost și tu, e același pe care au fost și părinții tăi; doar că ei s-au oprit mai în spate, pentru că plecaseră mai din spate; tu te-ai oprit aici și ai tăi se vor opri, probabil, mai în față.
Până atunci, te bucuri de fiecare dată când obosesc
și au putere să se întoarcă.