Foarte vii.
Vrând.
Foarte mult vrând. Mai mult decât alții vrând.
Rămânând.
Sub formă de inspirație. Sub formă de totem. Sub formă de modele. Rămânând.
Acasă, mai am poze cu ai mei. Cei care nu mai sunt. Le caut din când în când. Le caut cu disperare. Am nevoie de pozele alea. Nu îm dau seama încă de ce. Dar am nevoie să plâng cu ele, am nevoie să le privesc mult, am nevoie să le strâng în brațe, am nevoie să știu că nu se pune praful pe ele. Mă apucă o spaimă teribilă și o durere dintr-aia de face ferfenițe cam tot ce am pe interior, în spatele coastelor, deasupra stomacului. Durerea asta și spaima mă apucă atunci când văd praful pe ele. Pe ele n-are voie să se pună praful. Pentru că lor trebuie să le văd clar privirile, să le înțeleg cuvintele. Pentru că de acolo ajung înapoi cu picioarele în pământul de la Scurtești, satul din Vadu-Pașii și, după ce ajung acolo, știu că pot să merg fix unde vreau și unde, cumva, trebuie. Pentru că așa scrie. Și de-aia nu pot să las praful să se pună pe ele.
Așa mi-a venit și mi-am scris, când am văzut pozele altora și mi-am adus aminte de ale mele. Și unde pui că pe fundal fost-a și-un Paradise. Fi-va.
No comments:
Post a Comment