alb

De ceva vreme, mă tot întâlnesc cu Brâncuși.

dacă primele dăți mă întâlneam doar eu cu el și dacă pe atunci nu era nimic întâmplător în aceste întâlniri, pentru că eu le căutam, le plănuiam și chiar le provocam. Dacă așa stătea treaba atunci, acum chiar ne întâlnim. Adică și el cu mine.

cred că am trecut de la etapa de urmăritoare pasionată și aprobatoare înverșunată a tot ceea ce ar fi putut să îmi spună el, la etapa unui fel ciudat de prietenie. Suntem aproape într-un soi de conviețuire.
Ultima dată când ne-am întâlnit aproape că l-aș fi bănuit de o forțare a destinului, dacă n-aș fi știut mai bine că el nu forțează treburile. Nu așa, asta-i sigur.

oricum, cert este că nu ne mai văzusem de multă vreme și nici nu știu dacă ne gândisem unul la altul prea mult în perioada asta. El stătea acolo, în colțul camerei, așezat genunchi peste genunchi pe bucata lui de piatră și se uita direct la mine. Dar sunt convinsă că nu mă vedea. Probabil mi-era foarte dor de el pentru că nu știu când am traversat camera (e posibil să fi dat și peste niște oameni care îmi stăteau în cale), dar știu că eram deja acolo, lângă el. Și nu știam cum să îi arăt și lui că sunt acolo.

n-a fost nevoie să îi arăt eu. Uitasem că niciodată nu e nevoie să fac asta.

l-am tras din colțul lui până la lumina tulbure a unui bec învelit în hârtie cerată. Am început să îl cercetez și, ca o proastă, am început să îi fac poze. Nici nu a fost nevoie să aud clicul aparatului că mi-am dat seama de prostia pe care tocmai o făcusem. Mi-am cerut scuze din privire, nu din cuvinte și am mers amândoi tăcuți până la cea mai apropiată canapea.

probabil era plictisit, pentru că a acceptat imediat să ne așezăm. Mi-era încă jenă de treaba cu fotgrafiatul, așa că stăteam fără să spun nimic. Făceam singurul lucru care știam că mi-e permis: îi adunam scamele de pe puloverul de lână și mă jucam apoi cu ațele. Uitasem ce bine e să fiu în preajma lui.

atunci mi-am promis că nu o să îl mai las să plece. E singurul om care înțelege albul.

nici nu a fost nevoie să insist. Când am părăsit petrecerea unde îl regăsisem, am plecat împreună. El cu mine, eu cu soțu meu.

în curând se împlinesc șapte zile de când ne-am regăsit. Între timp, fiecare își vede de treaba lui. Mai plecăm din când în când să vizităm atelierul din Impasse Ronsin. Mai dăm o fugă până la Centre Pompidou. Sâmbăta asta îl ducem la noi la țară. Poate, într-o zi, o să vrea să mergem și la el.

de când a reapărut, îmi vine să mă îmbrac numai în alb. Nu mai pot să fac o grămadă de lucruri, în schimb am început să fac mult mai bine mult mai puține lucruri.


au ajuns să se înțeleagă și ei, el și soțul meu. De fapt, nu cred că au avut vreodată vreo problemă, doar că uitasem să le spun că or să fie colegi de casă.

casa în care ne-am reîntâlnit