Friday, 18 January 2013

Să walk și să roll, cu sau fără să rock


Când starea ta e pe undeva pe la margine, lucrurile peste care dai tind să devină, aproape brusc, mult mai amuzante. Pe la margine înseamnă că parcă îți e foarte bine, dar apoi brusc te încearcă un rău, aproape de foarte. Margine înseamnă că ți se pare că știi, că te-ai hotărât, până ce, nu la mult timp după, îți dai seama că doar ți se pare. Margine înseamnă acum să da da da și în minutul imediat următor să vezi că nu nu nu. Și invers. Și inversul e valabil. Inversul e mereu valabil.

(Inversul e ca un cuvânt pe care mulți îl adoră, mulți îl iubesc și pe care majoritatea îl experimentează: imposibil. Inversul vine când nu te-aștepți și abia după ce te-a lovit îți dai seama că a fost el, inversul. și că, iată, ce chestie, că s-a întîmplat. Hmmm, s-a întâmplat. Și știi ce e culmea? Că nu ți se mai pare așa mare lucru că inversul s-a întâmplat, pentru că și ție ți s-au întâmplat multe între timp. Și tu parcă te-ai mai schimbat. Și, dacă stai bine să te gândești, ce idioțenie să te fi gândit vreodată că inversul nu se poate. Acum pare cel mai natural lucru. Ca imposibilul. Când se întâmplă el, într-un final, este cel mai posibil lucru. Dar tu n-aveai de unde să știi asta.)

Și inversul e japonez. Adică ascult o melodie pe care nu o înțeleg. Și nici nu vreau. E, probabil, vreun cântec cu potențial de șlagăr prost. Sau poate e un șlagăr bun. Faptul că e japonez și are melodie melodioasă de momente tandre din Sandy Bell sau Sunset Beach nu îl face invers. Ci faptul că îl ascult de vreo 5 melodii încoace, plus o tură la birou. Și că mi se pare amuzant. Pentru că sunt în starea mea de margine.

Și inversul mai e un fotograf. Cu poze demente, cu poze frumoase, cu poze din Wonderland, cu poze grotești. E invers pentru mine de acum...din generală, când eram atât de uncool încât nici videoclipurile de pe MTV și VH1 nu le știam. De pe vremea când fotografia cea mai tare era un Polaroid al unor prieteni mai în vârstă, ai căror băieți se plimbau pe-afară.

Inversurile astea, sunt bune ele până la urmă. Când ajungi să zici: "Băi, mai ții minte când ziceam că eu n-o să fac niciodată așa? Că e imposibil să fac eu așa?" (asta dacă ai norocul să mai ai prieteni așa de buni încât să fi trecut cu tine prin atâtea etape ale vieții (bine, doar dacă ție imposibilul nu ți se întâmplă fix peste noapte) ). Atunci înseamnă că ai mai evoluat. crescut. schimbat. Nu zice nimeni dacă în bine sau în rău. Dar măcar te-ai mișcat din loc.

Și acum, la ce invers-uri m-a dus starea de la margine care m-a făcut să (mă) văd cu amuzament:

Japonezul pe care aș putea să îl botez Felicia (nu prea cred că e vreun cool și dur, la ce am mai ascultat acum din repertoriul lui exaltat). But here you are: felicity, cu Rollin' Rollin'



Și Tim Walker. La polul opus față de Felicia, omul cu viziuni narative wonderlistice:



A, și încă un invers, pe final: Rituels d'un nouveau monde, de la Zombie Zombie. Asta nu pentru că mi-ar plăcea prea tare muzica lor, ci pentru că am găsit-o pe o pagină frumos pusă în pagină din L'Officiel-ul de luna asta și mi-am făcut o întreagă poveste în jurul melodiei. Cum că e despre o caravană de țigani și despre aventurile lor, savuroase cum nu e piesa. Așa că nu-i pun link. 




No comments:

Post a Comment