Bărbi mă învață să iubesc oameni, nu imagini de vitrină

Bărbi mi-a adus multe în viață.
Ceva foarte prețios ce mi-a adus e ceva ce am realizat de puțină vreme. Bărbi mi-a readus niște valori destul de sănătoase, pe care cumva le pierdusem printre atâtea voaluri, fâșii de croissant și alte fantasmagorii. Bărbi mi-a adus aminte că iubesc ceea ce oamenii numesc, de foarte multe ori greșit, cocalari.
Am căutat în dicționar, online, pentru că în cel scris pe care îl am eu la birou, împrumutat-furat, nu există. Uite ce zice dexonline, care împrumută și el definiția de la sursa Argou (2007):
cocalar, cocalari s. m. 1. țigan bișnițar. 2. șmecheraș de cartier. 3. (peior. – între rromi) țigan de cea mai joasă speță.
De aceea spun că folosim greșit.
O dată ce am depășit bariera asta, revin:
Bărbi mi l-a prezentat pe Cristiano Ronaldo, pe care el îl apreciază mult mult de tot. Am râs la început. "Un cocalar", am zis eu cu totală ignornață. Apoi am devenit curioasă: "De ce îi place lui Bărbi de Ronaldo?" Apoi mi-a spus de ce. Cristiano Ronaldo ajunge primul, cu mult înainte de al doilea, la antrenamente la stadion și pleacă ultimul, cu mult după penultimul. Adică vreau să spun că se antrenează suplimentar, nu că e punctual. Cristiano Ronaldo e ambițios. Și muncitor. Nu numai talentat.
După povestea asta, am început să mă uit la niște interviuri cu Cristiano Ronaldo.

Și am început să îmi aduc aminte de niște prieteni cumva uitați. Adică sunt prieteni, mai prieteni decât mulți. Dar nu sunt prietenii cu care ies la cafea în locuri de-abia designuite de cei mai designeri designeri.
Sunt prietenii cu care mi-am făcut cort la țară, între doi copaci. Sunt prietenii cu care m-am bătut la grădiniță, de am și acum cicatrice și el își aduce aminte și acum cum i-am scos un dinte înainte de vreme. Sunt prietenii mei care muncesc în Italia și care joacă fotbal pentru echipa comunei (îmi cer scuze, dar nu știu exact cum se numește. Cred că Pogonele, dar nu vreau să greșesc).

Sunt prietenii mei la a căror nuntă am fost, la căminul cultural devenit restaurant și la această nuntă m-am întâlnit cu un fost coleg din I-IV, care are o formație foarte apreciată în Buzău: Liviu și Vox. El e Liviul. Și are o voce de plângi lângă el. Și, pentru cei care se gîndesc să îl numească un cocalar, habar nu au cum el a vrut să ajungă la Conservator după ce a terminat Liceul de Muzică, dar a hotărât că mai bine are grijă de familia lui. Și are. Și la nunta asta ne-am simțit mai bine decât aproape la orice altă nuntă. Pentru că oamenii râdeau cu poftă și adevărat.
Sunt prietenii mei care au o fetiță pe care o iubește toată ulița. Sunt prietenii mei care îmi dau câte o lecție de omenie de fiecare dată când ne vedem. Pentru că ei nu se plâng. Ei muncesc. Ei râd. Ei reușesc.

Și Bărbi mi-a adus asta în viață. Mi-a readus dragostea mea pentru adevărat, pentru pământ. Pentru muncă. Pentru mâini cu bătături.Pentru că era în pericol să fie trecută sub dragostea mea pentru ideal, pentru vise, pentru complicat.
Acum, amândouă sunt echilibrate. Pentru că nu știu de cine îmi place mai mult: de Liviu, Bebi, Mădălin, Alina și Cristiano Ronaldo sau de X von Y, La Z, Le T și Maison cutăreasca.
Cred că de toți la un loc și deodată.

Bărbi mă învață să iubesc oameni, nu imagini de vitrină. Și nu-i ușor.