Primul meu soț

El îmi cânta de fiecare dată câte o serenadă. Eu stăteam la fereastră și îl ascultam. Aveam părul lung și despletit și negru, fix după imaginația mea. El avea ochii verzi și privirea blândă. Părul, la fel de negru ca al meu. Doar puțin mai scurt și mai ondulat.

Dansam amândoi, cu mișcări de sufragerie. Nu ne mutam locul niciodată. Ne învârteam în jurul mesei dreptunghiulare cu colțuri ușor rotunjite și toceam perii covorului nostru persan, mândrie everlasting chiar și după trecerea începutului de ani '90.

Mă pirueta pe muzica bunului nostru prieten, Adriano Celentano. El, bunul nostru prieten, ne privea cum privește el... pe furiș și cam ștrengărește, așa. Știam că știe că eu sunt îndrăgostită până peste cap. Iar eu trebuia să știu de pe atunci că o astfel de dragoste, în care el era un zeu...o astfel de dragoste are să mă rănească rău de tot.
Și a  făcut-o. M-a rănit. În văzul tuturor, în plină scenă.

Ploua. Era îmbrăcat într-un palton verde, un raincoat. A început să vorbească în italiana lui perfect romantică. Știam că o să cânte serenada. Îmi bătea inima tare. Tare de tot. Trebuia să îmi dau seama că o să se întâmple ceva rău. Mereu se întâmplă ceva rău când prea mă aștept la ceva bun. Și atunci el a rostit cuvintele trădării. "Micaela, questa serenata e dedicata a te." Era blondă și stătea la fereastră. El era tot brunet și stătea pe scenă. Atunci, primul meu soț mi-a rupt inima.

Eu aveam 8 ani și el era Toto Cutugno. E singurul bărbat de care am fost îndrăgostită căruia i-am acceptat trădarea. Dar, de atunci, Celentano mi s-a părut un bărbat mult mai bun decât fostul meu prim soț.