E poza mea

Sunt unele poze în care îmi doresc să apar. În multe, pentru că îmi place centrul atenției.
Sunt altele în care nu îmi place să apar. Pentru că am o ciudățenie, ca o formă extrem de ușoară, aproape imperceptibilă de schizocevacemi-egreudeteamăsăpronunț, iar atunci când am momentele astea de ciudățenie nu am chef de nimeni. Am chef doar de animale, dar nu prea de pisici, am chef de păsări, dar mă feresc de ciori și mai am chef de soare și nori, dar dintr-ăia cu forme simpatice, nu dintr-ăia pe a căror față se vede clar că sunt veniți pe harță.

Așa, ideea e că pozele sunt extrem de importante. Ele ne definesc, până la urmă. Când îmi place câte o poză, mă surprind gândindu-mă dacă o să o pun pe facebook sau nu. Trist, da. Real, da. În schimbare, poate. Și pentru că ne definesc așa de mult, mai ales că o imagine e mai bună decât o dactilografă... pozele au devenit din ce în ce mai bune. Cum ar veni, din ce în ce mai fotografii (după cum am avut onoarea să fiu corectată de un domn bun la toate teoriile, dar făcător de nimic concret).

Și aseară, cum mă zgâiam la niște poze pe care nu le mai văzusem până acum, pentru că au fost descărcate de Bărbi din telefon direct în librăria asta bibliotecă de fotografii de pe calculator, am găsit una. Am găsit o poză de care sunt mândră de-mi vine să o iau cu mine în portofel.

De multă vreme nu m-am mai văzut cu fața asta. De pe când purtam rochița mov lila cu șorțuleț și floricele alb-verzi. E fața aia de copil care a descoperit ceva. N-are pic de sexy în ea. N-are pic de adult. N-are pic de interesant. N-are pic de nimic care să o facă o poză pe care fetele să o invidieze, fostele prietene ale lui să se enerveze, oamenii din jurul meu să mă iubească și mai mult sau să mă urască și mai tare.
E o poză de omuleț. E o poză de copil. Copil cât se poate de normal super entuziasmat de găselnița găsită. E o poză de copil care descoperă, cu coada ochiului, un adevărat castel al aventurilor. E o poză de copil care tocmai ieșise din acest minunat loc, în care avusese ocazia să țină în mâini toate minunile lui Jules Verne, în ediții neînchipuit de frumos desenate și legate, în ilustrații rare și scumpe ca safirele din Țara Tuturor Rubinelor mai puțin a Safirelor, în povești  mai frumoase decât locurile de relaxare ale sultanilor din Topkapî.

E poza unui copil care încă ține bine secretul tocmai descoperit, un copil care n-o să vrea niciodată să dea drumul secretului și poveștilor și omului aceluia care trăia printre ele, om care o intimidase, dar n-o stingherise nicidecum în căutarea ei printre sutele de mii de catralioane insulare stelare galactice universale infinite pagini.