Friday 29 March 2013

Dumitru Belanu


Înalt cât jumătate din salcâmul din spatele casei,
salcâm lung până peste acoperișul de tablă,
casă construită cu mâinile lui.

Ochi mari și albaștri.
Mari ca ochiurile largi de la ferestre,
ferestre cu stucatură cum nu mai era alta în sat,
făcute cu mâinile lui.
Albaștri ca bucățile de pânză pe care Aurica,
soția lui, le așeza cu grija cea mai mare dintre griji ca draperii, fețe de pernă sau opritoare de lumină.
Grija ea le-a transmis-o fetelor, mai ales nepoatei. Și strănepoatei.

Păr bălan.
Poate fusese odată blond, dar acum era bălan
ca al Auricăi. Culoarea asta parcă era acolo doar ca să arate cât de curați și hotărâți și demni și dârji și aspri și buni pot fi ochii albaștri. Aproape același albastru din ochii Auricăi.

Mâini puternice
în stare să ia o fetiță de 5 ani și să o așeze fără să o rănească pe bicicletă și să o dea jos tot fără să o rănească de pe bicicletă, aproape de locul destinației și să o roage să nu le spună bunicilor, adică fetei și ginerelui lui, că a adus-o până așa aproape de casă.

Și dragoste pentru lemn.
Atâta dragoste că mintea lui nu a putut înțelege de ce ar vrea cineva să fure uneltele unui rotar care, deși de multă vreme nu mai făcea roți pictate și sculptate, tot rotar avea să fie toată viața.
Și când uneltele i-au dispărut, atunci mintea lui nu a mai putut înțelege de ce oamenii sunt așa de răi încât nu vor să lase un rotar să trăiască liniștit cu Aurica lui. Și atunci mintea lui a zis stop. Și cum mintea lui n-a funcționat niciodată fără inimă, au zis stop amândouă. E nedemn pentru un rotar să trăiască fără uneltele lui. Nu mai e rotar.

Dumitru Belanu este străbunicul meu. Rotarul care mi-a lăsat moștenire demnitate, vanitate, verticalitate și neclintire în fața vânturilor, încăpățânare. Și dragoste pentru lemn.

Nu am nici ochii, nici părul. Am doar atât. Material brut.


No comments:

Post a Comment