Ne strigă, dar nu mai suntem acolo să-i auzim

Vreau să te mușc de gură.
Nu, nu de aia. De aia, da. Dar nu de toată. Și nu de toată odată.

Vreau să te mușc de gura aia rea a ta.
De gura aia care câteodată mai e dulce. Și cărnoasă. Ca o cireașă pârguită bine. Dar numai câteodată, când se trezește ghemuită pe o felie de pâine prăjită înmuiată cu un colț în laptele îndulcit cu miere și cu altul în untul cu dulceață de vișine. Fie, de caise.

Vreau să te mușc de gura aia care vorbește numai prostii. Și să ating puțin limba aia care rulează perle negre, pentru ca apoi să le dea drumul în rotocoale de fum prin care zboară cu o tăietură perfectă a rotocolului, fără să îi atingă totuși diametrul, pescărușii.

Vreau să te mușc de gura aia rea în timp ce Jonathan Livingston ne poartă pe aripa lui acolo unde nici un alt pescăruș n-a mai ajuns vreodată, deasupra privirilor tuturor celorlalți pescăruși, care se uită neputincioși în zborul lor scund, de pe stâncile Tropez-ului ăla.

Vreau să te mușc de gura aia rea până la țipătul pe care nu o să îl audă nimeni, nimeni de pe Pământul cunoscut oamenilor. Nici măcar vecina. Dar or să îl audă toți cei care au ajuns înaintea noastră în tărâmul celor care au străpuns toate spațiile dincoloului de existență fizică pricăjită.

Vreau să te mușc de gura aia și să mi se lipească de sân una dintre penele albe înmuiate doar puțin în gri ale lui Jonathan, pană desprinsă din cauza vitezei amețitoare pe care nici norii, nici ploile, nici sorii și nici ielele celeste n-o mai pot potoli.

Ne strigă de jos să ne oprim. Nouă sau lui Jonathan. Simt în piept că ne strigă. Dar noi suntem prea în alt tărâm. Noi nu mai suntem acolo să îi auzim. O să le strigăm ceva, să ne audă. Dar după ce te mușc de gura aia.