Monday 31 March 2014

solid gold

Nu te vrea nimeni când încerci, amărâtule.
Nu vrea nimeni să fie în preajma ta când tu îți dorești prea mult să stai în preajma lor, nebunule.
Nu vrea nimeni să știe de iubirea ta cea mare când tu de-abia aștepți s-o strigi, idiotule.
Nu te vrea nimeni, cu atât mai puțin ea. cu atât mai puțin el. Dă-te la o parte, prostule.

Te ia de bun. Te ia de nebun. Te ia de idiot. Te ia drept toate, da' nu te ia pe tine.

Dar într-o zi îți trece. De fapt, nu îți trece. Doar că obosești. Îți amorțesc buricele degetelor de atâtea cățărări eșuate. Buzele ți se lipesc, pentru că nu mai ai salivă să le deschizi; ai vorbit prea mult, ai alergat prea mult. Pupilele ți s-au decolorat puțin câte puțin, de la atâta privit. Singurul miros care ți-a rămas e cel de magnolii sărate. Prostule, ai folosit tot ce aveai mai bun. Nu-i nimic, nu-ți pare rău. Nici măcar nu știi dacă nu-ți pare rău pentru că ți s-a deteriorat și simțul ăsta, ca toate celelalte sau pentru că ...nu-ți pare rău cu adevărat. Ești frânt. Așa că te oprești.



Și cât stai încremenit, pentru că înapoi ți-e clar că nu poți să te întorci și în față nu știi și nici nu vezi pe unde să o iei. cât stai acolo, locului, observi că inima ta capătă o textură nouă. mai aspră la atingere. mai dură. și, fără să știi de ce, zâmbești.
Ai putut să o simți. Ai început să-ți revii, prostule.



Acum umbli iar pe stradă. Refuzi să folosești bastonul, deși vederea nu ți-a revenit de tot. Preferi niște ochelari mari negri de soare să ascundă rănile. Pui mâna pe orice; apuci, strângi și chiar sfarămi, doar ca să simți iar. Începi să distingi mirosuri și te duci după cele lejere, ușoare, fără complicații. Guști cu prudență, după care îți înfigi maxilarul și mandibula printr-o mișcare puternică și-un sincron perfect. Niciodată nu iei mai mult de o mușcătură zdravănă. Una, după care pleci.

Și-acum te vrea. Fugi, amărâtule Du-te, nebunule Strigă, idiotule Mușcă, prostule








No comments:

Post a Comment