Eu aveam șase șapte ani. O nimica toată
Dar el nu avea vârstă. El era tânăr, deși
arăta cam bătrân
Era mereu plictisit
Era mereu îmbrăcat în negru, atunci când nu purta
una din cămășile lui colorate în flori pastel
Era aproape mereu descheiat la jumătate din nasturi
atunci când nu era încheiat până la penultimul nasture
și avea în permanență aerul ăla de italian căruia vrei să îi dai totul
și chitara la el
Stătea pe un scaun ca un taburet de bar. Asta îi
transforma plictiseala într-un fel de aroganță
Și mie îmi plăcea
Nu vorbea. În schimb, cânta
Când vorbea, însă, avea cuvinte puține și le spunea ca și cum
fiecare cuvânt avea nevoie de atenție
Și eu îl ascultam
Eram îndrăgostită de el, pentru că
o făcea pe mama să danseze doar cu mine
Ca toate obsesiile mele, îndrăgosteala de el nu a dispărut niciodată
Unele se mai pierd, dar mereu își regăsesc calea spre mine
Unele pe film, altele pe hârtie...și cele mai multe habar nu am cum
apar iar în viața mea să mi-o umple de vechile mele obsesii dulci,
cu care îmi place să îmi petrec aproape tot timpul
Eram așa de îndrăgostită, că l-aș fi lăsat oricând
să mă învețe să trag din țigară așa cum o făcea el.
m-aș fi mulțumit și doar să-l privesc de-aproape. atunci
sigur m-aș fi apucat de fumat țigări lungi și plictisite
câteodată (în fine, de cele mai multe ori) prefer obsesiile
oamenilor reali
No comments:
Post a Comment