o poză pe care mi-am făcut-o singură

Nu înțeleg 1 mai-ul
Nu suport oamenii drăguți. N-am zis buni, ci drăguți. Nu-i suport așa cum nu suport ideea de călduț.
Iubesc nebunii, deși îmi arată aproape imediat de ce ar trebui mai degrabă să stau departe de ei.
Iubesc imaginile pe care mi le fac eu despre oameni; nu mă interesează cum sunt ei, eu îi iubesc pentru cum îmi imaginez eu că sunt.
Sunt dependentă de obsesii.


Am nevoie să plâng. Așa cum au unii nevoie să mănânce dulce, așa am eu nevoie să plâng.
Urăsc că nu reușesc să iubesc oamenii așa cum cred eu că ar trebui să îi iubesc; adică pe toți: buni, răi, călduți, drăguți, cum or fi ei.


Vreau să scriu în Vogue France și să fiu faimoasă pentru cât de bine scriu (nu în Vogue France).
Sunt o țărancă de la Scurtești și asta voi fi mereu, indiferent cât de multe valuri m-ar lua și cât de multe aere mi-ar trece prin cap.



Iubesc pământul și iarba care crește din el; și ăsta e singurul covor de care nu m-aș plictisi niciodată.
Și alaltăieri m-am îndrăgostit de-o libelulă aurie.

vreau să trăiesc aplaudând un salt

vreau să îmi aud respirația
bătaie cu bătaie
să îmi urmăresc ritmul
și să mi-l sacadez cu câte o închidere de pleoape.
vreau să o las să se agite cât vrea ea
să mă ducă atât de departe încât să îmi fie greu să mă găsesc
și după nouăsutedouăzecișiunu de ani de căutări continue.
să îi simt vârful poantelor și să mă doară puțin frângerea gleznei stângi
fără îndoială, o voi frânge
nu a fost făcută să reziste mult
și cine și-ar dori o gleznă care să reziste fără să se frângă
frântă vede mult mai multe de la înălțimea ei
frântă, nu poate decât să vadă
pentru ca apoi să se înalțe din nou pe vârful poantelor
și să plece iar pentru nouăsutedouăzecișiunu de mii de ani,
timp în care va dansa despre tot ce a văzut de la înălțimea frânturii ei
eu voi fi tot acolo, căutând
sacadând
închizând
urmărind
auzind
bătând
aplaudând
fiecare salt
pentru că din salturile ei trăiesc eu și trăiți și voi, doar că nu o știți toți încă

hallberg

polunin

chi sa come finirà

Nu țin minte să fi avut vreodată vreo vârstă

Eu aveam șase șapte ani. O nimica toată 

Dar el nu avea vârstă. El era tânăr, deși 

arăta cam bătrân

Era mereu plictisit

Era mereu îmbrăcat în negru, atunci când nu purta 

una din cămășile lui colorate în flori pastel

Era aproape mereu descheiat la jumătate din nasturi

atunci când nu era încheiat până la penultimul nasture

și avea în permanență aerul ăla de italian căruia vrei să îi dai totul

și chitara la el

Stătea pe un scaun ca un taburet de bar. Asta îi

 transforma plictiseala într-un fel de aroganță

Și mie îmi plăcea

Nu vorbea. În schimb, cânta

Când vorbea, însă, avea cuvinte puține și le spunea ca și cum 

fiecare cuvânt avea nevoie de atenție

Și eu îl ascultam

Eram îndrăgostită de el, pentru că 

o făcea pe mama să danseze doar cu mine

Ca toate obsesiile mele, îndrăgosteala de el nu a dispărut niciodată

Unele se mai pierd, dar mereu își regăsesc calea spre mine

Unele pe film, altele pe hârtie...și cele mai multe habar nu am cum 

apar iar în viața mea să mi-o umple de vechile mele obsesii dulci, 

cu care îmi place să îmi petrec aproape tot timpul

Eram așa de îndrăgostită, că l-aș fi lăsat oricând 

să mă învețe să trag din țigară așa cum o făcea el. 

m-aș fi mulțumit și doar să-l privesc de-aproape. atunci 

sigur m-aș fi apucat de fumat țigări lungi și plictisite

câteodată (în fine, de cele mai multe ori) prefer obsesiile

oamenilor reali

solid gold

Nu te vrea nimeni când încerci, amărâtule.
Nu vrea nimeni să fie în preajma ta când tu îți dorești prea mult să stai în preajma lor, nebunule.
Nu vrea nimeni să știe de iubirea ta cea mare când tu de-abia aștepți s-o strigi, idiotule.
Nu te vrea nimeni, cu atât mai puțin ea. cu atât mai puțin el. Dă-te la o parte, prostule.

Te ia de bun. Te ia de nebun. Te ia de idiot. Te ia drept toate, da' nu te ia pe tine.

Dar într-o zi îți trece. De fapt, nu îți trece. Doar că obosești. Îți amorțesc buricele degetelor de atâtea cățărări eșuate. Buzele ți se lipesc, pentru că nu mai ai salivă să le deschizi; ai vorbit prea mult, ai alergat prea mult. Pupilele ți s-au decolorat puțin câte puțin, de la atâta privit. Singurul miros care ți-a rămas e cel de magnolii sărate. Prostule, ai folosit tot ce aveai mai bun. Nu-i nimic, nu-ți pare rău. Nici măcar nu știi dacă nu-ți pare rău pentru că ți s-a deteriorat și simțul ăsta, ca toate celelalte sau pentru că ...nu-ți pare rău cu adevărat. Ești frânt. Așa că te oprești.

Și cât stai încremenit, pentru că înapoi ți-e clar că nu poți să te întorci și în față nu știi și nici nu vezi pe unde să o iei. cât stai acolo, locului, observi că inima ta capătă o textură nouă. mai aspră la atingere. mai dură. și, fără să știi de ce, zâmbești.
Ai putut să o simți. Ai început să-ți revii, prostule.

Acum umbli iar pe stradă. Refuzi să folosești bastonul, deși vederea nu ți-a revenit de tot. Preferi niște ochelari mari negri de soare să ascundă rănile. Pui mâna pe orice; apuci, strângi și chiar sfarămi, doar ca să simți iar. Începi să distingi mirosuri și te duci după cele lejere, ușoare, fără complicații. Guști cu prudență, după care îți înfigi maxilarul și mandibula printr-o mișcare puternică și-un sincron perfect. Niciodată nu iei mai mult de o mușcătură zdravănă. Una, după care pleci.

Și-acum te vrea. Fugi, amărâtule Du-te, nebunule Strigă, idiotule Mușcă, prostule

pași mici. dans de furnici

De când mă știu, am vrut să dansez. De fapt, mint.

Când mă știam mică, voiam să fiu om care face oamenii frumoși și pe-afară și pri'năuntru. După ce m-am lăsat activ de gândul ăsta, am vrut să dansez. 

Să fiu dansatoare pe gheață, prin deșert, pe vârfuri de munte și limbi de cer. 

Oriunde ți-aș fi dansat. Tu trebuia să îmi dai doar o bucată pe care să-mi așez picioarele după fiecare desprindere de la sol. Puteai să îmi fabrici un colț de podea de dans din orice. Pe orice ți-aș fi dansat. Pe vârful degetelor, pe asprul călcâiului, pe pleoape sau pe încheietura fină a mâinii.

Nu te-aș fi obligat să îmi fii partener. Nici măcar nu aș fi vrut. Singurele două motive pentru care tu te-ai fi aflat acolo ar fi fost astea:

să îmi fabrici bucata mea de podea de dans. poate că mă repet, dar vreau neapărat să ții minte: din orice și oriunde.

să mă vezi. să pierzi orice altă preocupare și să mă găsești doar pe mine. să rămâi acolo, privindu-mă.

Și cred că așa, cu dansul meu, aș fi făcut un om mai frumos din tine. Atât cât poate un om mai urât care poartă cu el o dragoste nebună să-l facă pe celălalt, care e deja neînchipuit de frumos, mai frumos.

                                                               poate că visele din copilărie nu pleacă de fapt niciodată

Putea să fie ieri

Nu că e seară.
Nu că m-a (a)prins melancolia.
Nu că mi-e dor de ea, deși am văzut-o acum o zi.
Numai că e greu să te desprinzi chiar și pentru câteva zile de un om care poate e cel mai frumos om care are să te iubească vreodată cu o dragoste cărora altora le e imposibil de atins, pentru că e dragostea unei bunici pentru nepoata ei. Și știm cu toții că bunicele sunt tare diferite unele de altele și dragostea lor la fel, în ciuda faptului că nepoatele sunt toate cam la fel.

Doar că e seară.
Doar că sunt cea mai melancolică nepoată pe care o știu.
Doar că mi-e dor. Puteam să o văd și acum o secundă și treizecișitrei de zecimi de secundă, că tot mi-era dor.
Numai că ea simte. Și asta face mereu lucrurile mai bune.

Doar că azi e ziua ei.

alb

De ceva vreme, mă tot întâlnesc cu Brâncuși.

dacă primele dăți mă întâlneam doar eu cu el și dacă pe atunci nu era nimic întâmplător în aceste întâlniri, pentru că eu le căutam, le plănuiam și chiar le provocam. Dacă așa stătea treaba atunci, acum chiar ne întâlnim. Adică și el cu mine.

cred că am trecut de la etapa de urmăritoare pasionată și aprobatoare înverșunată a tot ceea ce ar fi putut să îmi spună el, la etapa unui fel ciudat de prietenie. Suntem aproape într-un soi de conviețuire.
Ultima dată când ne-am întâlnit aproape că l-aș fi bănuit de o forțare a destinului, dacă n-aș fi știut mai bine că el nu forțează treburile. Nu așa, asta-i sigur.

oricum, cert este că nu ne mai văzusem de multă vreme și nici nu știu dacă ne gândisem unul la altul prea mult în perioada asta. El stătea acolo, în colțul camerei, așezat genunchi peste genunchi pe bucata lui de piatră și se uita direct la mine. Dar sunt convinsă că nu mă vedea. Probabil mi-era foarte dor de el pentru că nu știu când am traversat camera (e posibil să fi dat și peste niște oameni care îmi stăteau în cale), dar știu că eram deja acolo, lângă el. Și nu știam cum să îi arăt și lui că sunt acolo.

n-a fost nevoie să îi arăt eu. Uitasem că niciodată nu e nevoie să fac asta.

l-am tras din colțul lui până la lumina tulbure a unui bec învelit în hârtie cerată. Am început să îl cercetez și, ca o proastă, am început să îi fac poze. Nici nu a fost nevoie să aud clicul aparatului că mi-am dat seama de prostia pe care tocmai o făcusem. Mi-am cerut scuze din privire, nu din cuvinte și am mers amândoi tăcuți până la cea mai apropiată canapea.

probabil era plictisit, pentru că a acceptat imediat să ne așezăm. Mi-era încă jenă de treaba cu fotgrafiatul, așa că stăteam fără să spun nimic. Făceam singurul lucru care știam că mi-e permis: îi adunam scamele de pe puloverul de lână și mă jucam apoi cu ațele. Uitasem ce bine e să fiu în preajma lui.

atunci mi-am promis că nu o să îl mai las să plece. E singurul om care înțelege albul.

nici nu a fost nevoie să insist. Când am părăsit petrecerea unde îl regăsisem, am plecat împreună. El cu mine, eu cu soțu meu.

în curând se împlinesc șapte zile de când ne-am regăsit. Între timp, fiecare își vede de treaba lui. Mai plecăm din când în când să vizităm atelierul din Impasse Ronsin. Mai dăm o fugă până la Centre Pompidou. Sâmbăta asta îl ducem la noi la țară. Poate, într-o zi, o să vrea să mergem și la el.

de când a reapărut, îmi vine să mă îmbrac numai în alb. Nu mai pot să fac o grămadă de lucruri, în schimb am început să fac mult mai bine mult mai puține lucruri.


au ajuns să se înțeleagă și ei, el și soțul meu. De fapt, nu cred că au avut vreodată vreo problemă, doar că uitasem să le spun că or să fie colegi de casă.

casa în care ne-am reîntâlnit